M-am inecat iar intr-o mare de minciuni. Incerc sa plutesc in mica mea barca , dar simt cum incet-incet se scufunda. Si mi-e teama de clipa in care sufletul meu o sa atinga apa. Totusi , zambetul meu e semnul ca nu aud ca pleci si ca nu-mi aud sufletul tipand. As vrea ca macar o data , pentru ca nu e prima data cand ma trezesc pe marea asta de minciuni , dezamagiri si suferinte , sa fie cineva care sa imi intinda o mana si sa ma ia pe o alta corabie. Nu vreau sa mai stau aici , pierduta , uitata , cautand o iesire. De cateva ori am incercat sa inot. Dar mereu s-a sfarsit la fel. Valurile m-au aduc inapoi la barca mea subreda. Uneori imi pare ca nu o sa pot sa plec de-aici niciodata..ca o sa raman captiva si valurile o sa ma imbratiseze. Si atunci se va sfarsi. Atunci inocenta, iubirea si tot ce a mai ramas bun in sufletul meu vor disparea si spiritul meu va pieri.
Dar nu a fost dintotdeauna asa. A fost o vreme cand aici nu se revarsau suferintele si durerea , ci iubirea..si marea asta avea culoarea ochilor tai. Si era marea mea. Cand imbratisam valurile ma spalam de pacate , greseli si uitam tot ce e rau. Si tu erai langa mine. In stanga , indreapta , peste tot. Atat imi mai ramasese de la tine. O mare...Marea mea. Si atunci cand ma saturam de apa , ieseam si ma intaindeam pe nisipul cald , pielea ta. Si imi aminteam cum te mangaiam , cum iti treceai mana prin parul meu si cum te simteam langa mine cand eram amandoi pe nisip.
Pacat ca acum sunt numai eu , marea nu mai are culoarea ochilor tai , nu mai vad nisipul...
si poate nimeni niciodata nu ma va gasi si nu ma va lasa sa mai imbratisez nisipul , macar o data.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu